Art. 208 Cod penal Furtul INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
| Comentarii |
|
Capitolul IV
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Art. 208
Furtul
Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.
Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică, precum şi înscrisurile.
Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerea legitimă a altei persoane.
De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. 1 a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept.
| ← Art. 207 Cod penal Proba verităţii INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII | Art. 209 Cod penal Furtul calificat INFRACŢIUNI CONTRA... → |
|---|
► Art. 230 "(1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-230
► Art. 228 "(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-228
15 lei. Până la pronunţarea horârării, X a reparat integral paguba. Din piesele dosarului rezultă că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 90 lit b), c), d) şi e) C.pen.
Se poate dispune înlocuirea răspunderii penale în speţă?
Citește mai mult
mașină de la ține. Nu uita ai grijă cu martori nu îi pune să mintă ca adevărul se află și se duc ca prosti la pușcărieC. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 407/1996
NOTĂ. în literatura juridică s-a
Citește mai mult
exprimat opinia că un autovehicul din dotarea unei unităţi - indiferent dacă a fost repartizat, spre utilizare, infractorului sau unei alte persoane încadrate în muncă - nu iese din posesia sau detenţia unităţii nici atunci când este folosit potrivit obligaţiilor de serviciu ale celui care îl are în primire, nici în cazul în care el ar fi utilizat, fie de acesta, fie de un alt angajat într-un mod neconform intereselor unităţii şi contrar dispoziţiilor emise de conducerea ei. în toate aceste cazuri, autovehiculul rămâne în posesia sau detenţia unităţii - cel care îl foloseşte neavând decât paza sa - şi de aceea nu poate constitui obiectul material al unui furt; va exista, însă, dacă toate condiţiile incriminării sunt îndeplinite, o infracţiune de abuz în serviciu (v., în acest snes, G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 174; O. Reindl, notă la Jud. Lugoj, sent pen., nr. 151/1971, RRD nr. 12/1973, p. 138). în ceea ce priveşte soluţiile adoptate în practica judiciară, v.: Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 149/1971, RRD nr. 11/1971, p. 146; Tj. Maramureş, dec. pen. nr. 155/1979, cu notă de G. Părăuşanu, RRD nr. 6/1980, p. 56;Citește mai mult
să o înapoieze, motivând că o reţin spre a-1 determina pe proprietar să plătească contravaloarea cocenilor distruşi.Fiind condamnat, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208,209 lit. a) C. pen., unul dintre inculpaţi susţine - prin motivul de casare invocat, încadrat în art 385^9 pct. 12 C. proc. pen. - că, în lipsa laturii subiective (scopul însuşirii pe nedrept), fapta sa nu întruneşte elementele acestei infracţiuni.
Este neîndoielnic că, acţionând în modul mai sus arătat, inculpatul şi-a dat seama că ia animalul fără consimţământul deţinătorului; pe de altă parte, în raport cu modul în care a procedat - dacă se ţine seama şi de faptul că a refuzat să restituie oaia atunci când i s-a cerut - este vădit că el a săvârşit fapta cu intenţia de a-şi însuşi bunul.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 238/1996
NOTĂ. Susţinerea inculpatului că a luat animalul cu scopul de a-1 determina pe proprietar să repare paguba cauzată de animalele sale pare - în pofida a ceea ce a considerat instanţa - verosimilă. Dar dacă este aşa, se mai poate vorbi de furt, atâta vreme cât această infracţiune se caracterizează, sub aspectul laturii subiective, prin scopul însuşirii pe nedrepţi
Chestiunea dacă fapta unei persoane de a lua un bun mobil din posesia alteia, fără consimţământul acesteia, în vederea determinării acelei persoane la o conduită la care făptuitorul se considera îndreptăţit constituie sau nu furt nu se bucură, nici în doctrină, nici în jurisprudenţă, de o rezolvare unanim acceptată. într-o opinie, se consideră că, întrucât scopul însuşirii pe nedrept constituie o condiţie de existenţă a infracţiunii de furt, "ori de câte ori lipseşte acest scop, chiar dacă făptuitorul acţionează cu intenţie, în ceea ce priveşte luarea bunului dar în alt scop, latura subiectivă a infracţiunii de furt nu este realizată şi fapta nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 208 C. pen." (O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, p. 223). în acest sens, v. şi: Gheorghiţă Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt, Dr. nr. 12/1996, p. 96,97; TS, sp., dec. nr. 626/1969, CD, p. 320.
Teza contrară - aceea a existenţei infracţiunii de furt -este dominantă în practica judiciară (v., în acest sens: TS, sp., dec. nr. 1015/1978, R. 2, p. 165; TS, sp., dec. nr. 2704/1984, RRD nr. 12/1985, p. 73; Tm. Bucureşti, s. H-a pen., dec. nr. 1932/1983, R. 3, p. 119; Tj. Ilfov, dec. pen. nr. 1114/1974, cu note de C. Pascu şi V. Papadopol, RRD nr. 4/1977, p. 51; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 851/1973, RRD nr. 11/1973, p. 171). în sprijinul acestui punct de vedere, la care subscriem, se pot arăta cele ce urmează:
"Un lucru se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică poate să-1 consume, să-1 folosească sau să-1 înstrăineze" (v. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III, Editura Academiei, 1971, p. 600). Această luare în stăpânire a bunului trebuie să fie efectivă şi definitivă, căci dacă, după ce a fost trecut temporar sub puterea de dispoziţie a făptuitorului, bunul ar fi restituit celui deposedat, s-ar putea vorbi numai de folosirea, nu de însuşirea lui. Aşadar, un bun este luat din posesia sau detenţia altuia, în scopul însuşirii pe nedrept, ori de câte ori făptuitorul urmăreşte să treacă, fără îndreptăţire şi în mod definitiv, acel bun în stăpânirea sa efectivă, spre a dispune de el ca şi când i-ar aparţine. Or, în cazurile în care făptuitorul a sustras un obiect pentru a determina victima să aibă o anumită comportare nu lipseşte cerinţa subiectivă "în scopul însuşirii pe nedrept", deoarece, în momentul sustragerii, autorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi, efectiv şi definitiv, obiectul, dacă persoana vătămată nu va îndeplini condiţia pusă. Legea nu cere ca însuşirea pe nedrept să devină o realitate în momentul sustragerii, ci numai ca subiectul să acţioneze având în minte un asemenea scop, chiar dacă nu-1 va atinge niciodată. Dacă subiectul condiţionează însuşirea de o anumită acţiune a persoanei vătămate, aceasta nu exclude existenţa scopului cerut de lege, ci numai realizarea efectivă şi imediată a scopului însuşirii, realizare amânată până se va clarifica dacă victima va îndeplini sau nu condiţia pusă. Dar - cum s-a arătat - atingerea efectivă a scopului nu este cerută de lege, fiind suficient să se dovedească numai că făptuitorul a urmărit scopul însuşirii pe nedrept (v. G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voL DI, Editura Academiei, 1992, p. 108).
în sensul punctului de vedere exprimat mai sus, Curtea Supremă de Justiţie a decis, recent, că scopul însuşiri pe nedrept "la care se referă art 208 C. pen., există şi în situaţia în care lucrul este reţinut pe nedrept de inculpat în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească, în afara cadrului legal, pretenţiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât, în aceste situaţii, persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretenţiile făptuitorului pentru redobândirea bunurilor, altfel făptuitorul urmând să dispună de ele" (CSJ, sp., dec. nr. 1732/1995, RDP nr. 4/1995, p. 160).
Sub aspectul laturii subiective, furtul presupune, pe lângă scopul însuşirii pe nedrept, lipsa consimţământului persoanei vătămate; această lipsă se prezumă, inculpatul fiind cel căruia îi revine obligaţia de a dovedi consimţământul
Citește mai mult
persoanei vătămate.C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 137/1996
b) Inculpatul, fiind condamnat de prima instanţă doar pentru furtul de folosinţă săvârşit asupra autovehiculului, deşi prin
Citește mai mult
rechizitoriu fusese trimis în judecată pentru ambele infracţiuni, parchetul a declarat apel, invocând - printre altele - şi această omisiune; dar tribunalul, soluţionând apelul, a omis, la rândul său, să se pronunţe asupra motivului sus menţionat.Nepronunţarea asupra unui motiv de apel reprezentând, practic, o nepronunţare asupra unei cereri esenţiale de natură să influenţeze asupra soluţiei procesului, constituie cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.; dar cum, în speţă, parchetul nu a declarat recurs, acest caz de casare nu poate fi luat în considerare în recursul făcut numai de inculpat, deoarece, prin valorificarea lui, s-ar ajunge la agravarea situaţiei recurentului, contrar prevederilor art. 3858 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 118/1996
NOTĂ. a) în ceea ce priveşte problema de la lit a), v., în acelaşi sens, Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 96/1982, R. 3, p. 119. în sensul că, în această situaţie, ar exista o singură infracţiune de furt, v. Gavril Paraschiv, Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, RDP nr. 4/1995, p. 51; Gheorghiţă Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt, Dr. nr. 12/1996, p. 93. în susţinerea acestei din urmă păreri se arată că furtul de folosinţă nu constituie decât o modalitate a aceleiaşi infracţiuni-de furt - nu o infracţiune distinctă, elementul subiectiv urmând a fi luat în considerare doar cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei. în ceea ce ne priveşte, optăm pentru teza concursului, deoarece, după părerea noastră, existenţa a două poziţii subiective diferite (pe de o parte, scopul folosirii fără drept în cazul luării autovehiculului şi, pe de altă parte, scopul însuşirii pe nedrept în cazul luării bunului aflat în autovehicul) face ca activitatea ilicită să se disocieze în două entităţi distincte, fiecare cu valoare infracţională de sine stătătoare (v., în acelaşi sens, O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, p. 220).
b) în sensul că nepronunţarea asupra unui motiv de apel constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct 10 C. proc. pen., v.: C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 140/1995, Culegere VI, p. 157; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 279/1995, Culegere VI, p. 170; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 268/1994, Culegere V, p. 181; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 584/1994, Culegere V, p. 211.
Cu toate acestea, nu orice omisiune a unui motiv de apel cade sub incidenţa art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen. Pentru aceasta, se cer a fi îndeplinite două condiţii: a) motivul de apel omis să fie relativ la un drept ori la o facultate acordată de lege părţilor (sau, în mod excepţional, să se refere la elementele esenţiale ale stării de fapt); b) motivul de apel asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat să aibă influenţă asupra soluţionării cauzei sau, mai precis, să fie de aşa natură încât dacă s-ar fi admis, ar fi schimbat soluţia procesului (v. Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1948, p. 451). Aceasta înseamnă că, pentru aplicarea art 385^9 pct 10 C. proc. pen., instanţa de recurs trebuie să examineze şi să motiveze - prin referire la obiectul concret al cererii de apel - îndeplinirea acestor două condiţii.
Recursul prin care inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut art. 3859
Citește mai mult
pct 17 C. proc. pen., susţine că fapta sa nu constituie o infracţiune consumată de furt, ci tentativa acestei infracţiuni este nefondat şi urmează a fi respins.în materie de furt, momentul consumării infracţiunii este cel al scoaterii bunului din posesia persoanei vătămate şi al intrării acestuia în stăpânirea făptuitorului, indiferent dacă autorul a izbutit sau nu să părăsească incinta locului de unde a sustras. Or, în speţă, inculpatul a deposedat persoana vătămată de bunurile găsite asupra lui, iar împrejurarea că a fost descoperit de personalul magazinului înainte de a fi părăsit unitatea este irelevantă, furtul fiind deja consumat. C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 7711996
NOTĂ. Este indiscutabil că, în speţă, infracţiunea de furt săvârşită de inculpat s-a consumat (v., în acelaşi sens, în referire la situaţii relativ similare: TS, sp., dec. nr. 342/1975, CD, p. 372; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 166/1981, R. 3, p. 127; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 521/1975, RRD nr. 2/1976, p. 69).
Aplicarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 41 alin. 2 C. pen., este însă - după părerea noastră - discutabilă, existând temeiuri şi pentru caracterizarea juridică a faptei ca o unitate naturală de infracţiune, caz în care se exclude aplicarea textului sus menţionat
Infracţiunea continuată este alcătuită dintr-o pluralitate de acţiuni (inacţiuni) sau, cu alte cuvinte, dintr-o multiplicitate de procese execuţionale, fiecare cu semnificaţie penală proprie, separate în timp şi unificate datorită factorului subiectiv, care le este comun. Unitatea naturală de infracţiune se caracterizează, sub aspectul elementului obiectiv, prin aceea că, în realizarea unei singure acţiuni, adică în cadrul unui proces execuţional unic, se comit, în mod repetat, desigur în baza unei rezoluţii infracţionale unice, o pluralitate de acte materiale similare, care prezintă, fiecare în parte, trăsăturile elementului material al infracţiunii săvârşite.
în speţă, s-ar putea susţine că, prin sustragerea, fără pauze semnificative, din acelaşi magazin - chiar din raioane diferite, ceea ce implică posibilitatea existenţei unor subiecţi pasivi diferiţi - a diverse bunuri, inculpatul a realizat o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte materiale similare, caracteristice infracţiunii de furt, şi nu mai multe asemenea acţiuni. Or, o multiplicitate de acte materiale asemănătoare, săvârşite în cadrul unei unităţi materiale de execuţie, nu realizează o infracţiune continuată, ci o unitate naturală de infracţiune.
în practică, problema delimitării infracţiunii continuate de unitatea naturală de infracţiune nu este rezolvată în mod unitar. în sensul existenţei unei infracţiuni continuate, în referire la situaţii de fapt oarecum asemănătoare, v.: Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 249/1992, Culegere III, p. 145; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 40/1992, Culegere III, p. 141; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 196/1991, Culegere II, p. 120; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 528/1990, Culegere I, p. 146; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 523/1990, Culegere I, p. 66; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 80/1990, Culegere I, p. 61; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 810/1981, R. 3, p. 150. în sensul că, în situaţiile de acest fel sau similare există o unitate naturală de infracţiune, care exclude aplicarea art 41 alin. 2 C. pen., v.: TS, sp., dec. nr. 2361/1984, R. 3, p. 148; TS, sp., dec. nr. 1655/1980, CD, p. 232; Tj. Botoşani, dec. pen. nr. 75/1973, RRD nr. 5/1973, p. 144; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 433/1971, RRD nr. 5/1972, p. 161; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 1387/1980, RRD nr. 4/1981, p. 161; Tj. Hunedoara, dec. pen. nr. 169/1976, RRD nr. 11/1976, p. 63; Tj. Suceava, dec. pen. nr. 82/1969, RRD nr. 5/1969, p. 179.
Menţionăm şi existenţa unei a treia opinii, potrivit căreia ori de câte ori sustragerile au fost comise în paguba unor patrimonii distincte, deci a unor subiecţi pasivi diferiţi, ne aflăm - chiar şi în ipoteza săvârşirii furturilor în cadrul unui proces execuţional unic - în faţa unui concurs de infracţiuni, şi niciodată în faţa unei unităţi infracţionale, în forma infracţiunii continuate sau a unităţii naturale (v. Florin Streteanu, Pluralitate de subiecţi pasivi, unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP nr. 2/1986, p. 35). Cu alte cuvinte, nu numai în cazul infracţiunilor contra persoanei -cu privire la care acest punct de vedere este cvasiunanim acceptat - dar şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi ar determina, întotdeauna, inclusiv în ipoteza unui proces execuţional unic, existenţa unei pluralităţi de infracţiuni. Este un punct de vedere care se regăseşte, uneori, şi în literatura juridică mai veche (v. N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944, p. 53), dar pe care fostul Tribunal Suprem nu 1-a acceptat (v. Plen TS, dec. de îndrumare nr. 1/1963, CD, p. 52). Curtea Supremă de Justiţie l-a respins, la rândul său, statuând, relativ recent, că fapta unui inculpat de a fi sustras, în aceeaşi noapte, bunuri din două autoturisme şi de a fi încercat să comită sustrageri şi din alte trei constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat (CSJ, sp., dec. nr. 106/1994, RDP nr. 2/1994, p. 163).